de-atunci am început să ne atingem. doar insinuat. ca o presimţire. mereu întîmplător. abia aşteptam să ne găsim într-o mare de gălăgie, doar cît să trebuiască să mă ridic pe vîrfuri să-i şoptesc nimicuri în ureche. găseam mereu să-i spun ceva în zilele acelea. orice, doar să-i fiu puţin mai aproape. găseam mereu cîte un pretext să îi ating mîinile.
dragă cititorule, io-mi şi imaginez cum te prăpădeşti de rîs acum, imaginîndu-ţi că citeşti o aberaţie de poveste despre un pedofil şi o adolescentă cretină, ţinînd seama de faptul că el era pe-atunci un bărbat în toată firea, iar eu pe jumătate încă fetiţă. ei bine, mă tem că dacă vezi lucrurile aşa, cea mai mare perversă a acestei poveşti sunt chiar eu. în toţi anii aştia care au urmat după-amiezii cu goliciune, F. nu m-a atins niciodată în vreun mod de care ar fi putut să-mi fie ruşine, nu m-am simţit niciodată pentru vreo singură secundă împinsă să fac vreun lucru pe care nu mi l-aş fi dorit.
şi nici nu s-a întîmplat nimic. pentru început între mine şi F. se născuse doar o uşoară urmă de complicitate, pe care la început crezusem iar că o inventez eu, dar mai tîrziu, cînd mă trezisem ţinută de mînă sub masa şi sub ochii părinţilor mei, înţelesesem cu nesfîrşită fericire că totul se întîmplă şi este adevărat.
nu greşesc să spun că anii aceia de vînătoare, de nesfîrşit joc al seducţiei, de stat la pîndă unul în urma celuilalt, de furişări prin întunericul din curtea bisericii, de săruturi smulse în grabă în toate colţurile ferite ale curţii cu magnolii au fost poate cei mai frumoşi.
ne-am sărutat pentru prima dată în bucătăria alor mei. martorii evenimentului au fost tablourile alor mei cu Patrick Swayze şi Charles Bronson. mama era disperată după Patrick, tata îşi imagina în zilele lui bune că era sosia lui Bronson, de-aici locurile lor de cinste în casa noastră.
a fost aşa. ca şi cum ar fi fost a o mia oară. ca şi cum ar fi fost cel mai firesc lucru din lume. ca şi cum aş fi locuit dintotdeauna în cerul gurii lui.
de-atunci aş fi dat orice să reuşesc să reconstruiesc într-un fel sau în altul momentul. să cioplesc întîmplări după chipul şi asemănarea lui.
în anii aceia aveam părul atît de lung, încît puteam să mă acopăr cu el. F. obişnuia să-şi bage mîinile în el şi să mă mîngîie chiar pe sub ochii părinţilor mei. aşa cum ai mîngîia un bibelou de porţelan. era singurul lucru care mă enerva la el. era ca şi cum nu şi-ar fi putut imagina niciodată că mi-aş fi putut dori uneori să îşi înfigă mîinile mele în părul meu şi să tragă atît cît aş fi putut suporta ori să mă dea de toţi pereţii curţii cu magnolii şi să mă iubească aproximativ pînă m-ar fi luat dracu.
şi nu era doar faptul că F. mă iubea pe-atît de corect pe cît putea el, aproape la fel de corect cum un bărbat de aproape treizeci de ani ar trebui să iubească o fetiţă. era mai complicat de-atît. şi mi-a luat mulţi ani să înţeleg asta. era aşa. ca şi cum F. se comporta cu mine doar într-un anumit fel în care credea el că mă aştept eu să se comporte. era ca şi cum eram actori într-un scurt metraj despre politeţea din dragoste. practic şi unul şi celălalt se construia în funcţie de ceea ce credea că sunt aşteptările celuilalt. ori e clar că din această cauză s-a greşit mult pe mai departe între noi.
am înţeles aceste lucruri în prima noapte în care am dormit cu Quentin. teoretic eram o nenorocită. aş fi meritat să se arunce cu pietre în mine. îmi înşelam iubitul. cu premeditare chiar. ori nu am ţinut niciodată la nimic mai mult decît la principiile mele cretine şi la ideile mele despre ce este corect şi ce este de căcat. ca să plec de-acasă în noaptea aceea scornisem o minciună de care probabil îmi va mai fi ruşine încă cel puţin o veşnicie de-acum. vreme de două ore cît aşteptasem trenul întîrziat al lui Quentin doar la mizerii mă gîndeam. mi-au trecut toate porcăriile acestei lumi prin cap. pe de altă parte eram atît de emoţionată că urma să-mi ating omul încît aproape că-mi venea să bocesc. de cum îl văzusem, toate războaiele acestei planete nu păreau însă să mai aibe niciun fel de importanţă. nu, nu a fost nici pe departe adulter. ori poate nu în acel exact moment. eu eram atunci doar o femeie oarecare din gara de nord care îşi aştepta bărbatul acasă. iar Quentin a fost primul bărbat care m-a sărutat înainte să-mi vorbească. este şi asta ceva. şi ţin minte că în noaptea aceea am descoperit sensul celor mai mari minciuni ale omenirii. mă făleam prea foarte cu toate principiile mele. toată ziua povesteam oricui ar fi avut urechi să mă asculte numai şi numai lucruri bune despre mine. majoritatea scornite. aşa cum facem de altfel toţi. spuneam aşa: ah, dar cît sunt eu de minunată şi de castă şi de regina albinuţelor africane, ah dar cum le duc eu pe toate în spate, fără să mă plîng de nimic niciodată, ah, dar cît de mulţi boschetari am lăsat să-mi spele parbrizul în sens la Bastion, şi Doamne numai eu şi biata de mama ştim cîţi căţei şi pisici am putut să adun de pe stradă, şi ţie dragă cititorule probabil ţi-am mai zis şi ţi-aş mai fi spus şi în alte dăţi că. sunt o lady pînă în măduva oaselor. desigur. nu mi-am înşelat niciodată iubiţii, nu i-am înjurat de mamă, nu am spus prietenelor mele că unii dintre ei aveau pula mică şi nu ştiau să mîngîie în cercuri perfect concentrice, în plus nu. nu bocesc şi nu-mi suflu mucii în public nici să cadă tot cerul pe mine. şi nu fac amor de la prima întîlnire nici să-mi vină să mă tăvălesc singură pe covor. şi nu mai există niciuna ca mine. mi-s cea mai minunată, cea mai frumoasă, cea mai deşteaptă şi uneori şi fermecată. desigur.
numai că nu e aşa. şi dacă nu m-aş fi oprit la timp cu născocirile astea aproape patologice, naiba ştie prin ce şanţ aş fi ajuns acum. decepţionată cu crengi de pe urma faptului că nu sunt şi nu voi fi niciodată perfectă. de la Quentin am aflat toate aceste adevăruri. fără să-mi ceară nimic şi fără să sper s-au întîmplat toate cîte ne-a fost dat să fie între noi. eu am ştiut precis în noaptea aia că l-am ales dintre milioane şi că aş fi făcut asta în toate celelalte dimineţi care ar fi putut fi ale noastre de-atunci încolo.
pentru că vezi tu, dragă cititorule, vieţile noastre se transformă cel mai des într-un cîmp de luptă. eu împotriva mea. tu împotriva ta. toată bătălia asta a plecat dintr-un motiv nobil, eu am mai spus că am zile în care mă găsesc o mare idealistă. era aşa. mi-am tot zis şi repetat că nu-mi doresc pentru nimic în lume să devin nimic din ceea ce dispreţuiesc. lucrurile o luaseră chiar şi razna într-un anumit punct al poveştii. devenisem o pizdă îngîmfată învelită confortabil în coconul ei de principii.
da, chiar aşa este. pînă la Quentin nici măcar prin cap nu mi-a trecut că ar fi o lege a firescului să mă definesc tocmai prin ceea ce dispreţuiesc cel mai şi cel mai mult. să fiu nimic mai mult decît ceea ce urăsc. să resping ceva tocmai pentru că mă atrage.
…………………………………………………………………………………………………….
ţin minte aşa. Quentin era sub duş. m-aş fi dus după el, m-aş fi cuibărit în el puţin chiar atunci, chiar acolo, chiar fără să-mi mai las porcăriile din cap să mă termine nervos, dar nu am făcut-o, pentru că la început mă gîndeam întruna că Doamne, dar oare ce-şi va imagina despre mine, dacă aş face asta. astfel încît mă băgasem îmbrăcată în pat şi îmi imaginam cu groază că s-ar putea să se întîmple să rămîn fără haine pe mine şi să mă găsesc goală şi vulnerabilă ca o vrabie plouată în bătaia vîntului cît de curînd. aproape că tremuram de frică. şi aproape că-mi venea să rîd. pentru că- obiectiv vorbind, era mai mult decît evident că mă comportam ca o zăludă.
multe lucruri nu-mi mai amintesc din acea noapte. am încercat să mă detaşez de toate momentele intersecţie ale vieţii mele. am încercat să le scad din importanţă. era important pentru mine să mă simt liberă în faţa lor. (un alt principiu de căcat de-al meu.) cert este că nu a mai contat. nimic. abia atunci am fost precisă că îl iubeam ca o descreierată. exact atunci cînd nu a mai contat nimic altceva. exact atunci cînd nu am mai simţit nevoia bolnăvicioasă de a mai ascunde ceva. orice.
cu F. a fost însă altfel. amîndoi am fost altfel. eu am jucat mereu roluri cu el. am exersat tot felul de lucruri cu el. m-am jucat nepermis de mult cu mintea lui. am făcut o grămadă de compromisuri îngrozitoare, în încercarea de a-l ţine cu orice preţ lîngă mine. nu puteam nicicum să îmi imaginez că ar fi putut să mă iubească doar pe mine, doar pentru ce eram şi cine eram atunci. aveam oricum o părere precară despre cine eram şi ce ar fi trebuit să fac să fie bine. de-aici haosul. cînd ne-am reîntîlnit atunci demult, a spus că era de foarte multe ori pe punctul să cedeze, că avea impresia că trăiau mai multe femei în acel corp blestemat de fetiţă. care uneori părea să nu mai crească niciodată.
ne-am iubit din nou într-o noapte de iulie acum cîţiva ani. în curtea cu magnolii. ca pe vremuri. obişnuia să mă ridice în braţe şi să mă sprijine de ziduri. ocazie cu care îmi amintisem primul motiv pentru care îl alesesem. pentru că era înalt. ca naiba. de-aia. eram fascinată de bărbaţi înalţi şi puternici. nu ştiu ce fusese în capul meu în ziua aceea. trecuseră atît de mulţi ani. ne schimbaserăm atît de mult. totul era altfel. trecuseră atîţia alţi oameni prin noi. m-a iubit la fel ca întotdeauna. stîngaci, temător să nu mă rănească, pe-alocuri puţin repezit, imprecis. dar mă iubea. nu se schimbase nimic. aceeaşi rană deschisă. poate doar atît vrusesem să ştiu. că unele lucruri dintre oameni pur şi simplu sunt menite să rămînă neschimbate.
dar înainte să ajungem aici, s-au mai întîmplat atît de multe. pentru început ţin minte aşa. era Paştele, ca acum. după-amiaza sfîntă dinaintea Învierii. de-afară sunetul ritmic de toacă venit din curtea bisericii după care mă dădeam realmente în vînt, mielul duduia în cuptor, tata făcea salată verde şi cînta cît îl ţinea gura eternul sweet child in time, adicătelea imnul familiei, mama ungea încă o dată ouăle roşii cu slănină, să fie mai frumoase ca ale doamnei Rodica, iar eu cu F. rămăseserăm singuri pe terasa cu magnolii, bînd bere şi rîzînd la glume tîmpite. rula pe-atunci la TV o reclamă cu ceva plic minune pe care-l puneai în apă şi devenea un suc de o ciudată culoare portocalie şi în reclama aia tîmpită, un tîmpit exclama la un moment dat: cuuuuum, nu mai avem Tang? iar eu cu F. preluaserăm din zbor aberaţia asta, iar la fiecare treizeci de secunde, indiferent ce am fi vorbit, F. izbucnea şi el exclamînd: Cuuuuum Helena, nu mai avem Tang? iar eu mă prăpădeam de rîs. desigur. iar rîsul meu răsuna în toată curtea şi dincolo de ea, probabil vagi ecouri din el ajungeau chiar şi la babele din staţia de tramvai de la Sinaia care se opreau probabil puţin invidioase din sporovăiala lor eternă, încercînd să mai surprindă măcar vreun infim fragment din el, asta doar aşa, pentru că rîsul unei femei fericite se poate recunoaşte dintr-o mie şi merită şi el măcar aşa de control, puţin respect, puţin drept de a despica tăcerile, înainte de a se risipi şi a deveni una cu ele. şi chiar aşa era, în zilele alea, îl simţeam pe F. mai aproape şi mai al meu ca niciodată. deşi înainte de acea zi încă nu se întîmplase nimic ce ar fi presupus puşcărie ori alte drame. cred că din respectul pe care F. l-a purtat atîţia ani de zile adolescenţei mele.
părea prea pe drumul cel bun totul. şi eu ştiam asta. dintre toţi păream singura îngrijorată. cînd iubeşti, mori de îngrijorare întruna. nu ai cum altfel. este inevitabil să nu o iei razna, tot aşteptînd să se întîmple ceva şi să-ţi pierzi omul. şi cînd se întîmplă asta, îţi spui, că DA, e ok, doar te-ai aşteptat, era previzibil. cînd faci asta, îţi transformi resemnarea în premiul tău de consolare, îţi sufli mucii, te ridici de jos şi mergi mai departe. avusesem parte de zeci de presimţiri imbecile în privinţa lui F., între toate acele înnebunitoare şi chinuitoare incertitudini, o singură certitudine cu care eram convinsă că voi muri de gît. aceea că în privinţa lui, eu nu mă voi putea resemna niciodată. ştiam că F. era un fel de boală şi nu mi-aş fi dorit să mă vindec niciodată în niciun fel de condiţii de el. îi iubeam pînă şi absenţa. eram însă hăituită de pe urma acestui gînd. mă aşteptam la fiecare pas să se întîmple orice şi orice-ul chiar s-a şi întîmplat într-o bună zi. e drept că am plecat, atunci cînd mi-a spus că îşi doreşte acest lucru. dar tot la fel m-am şi întors, atunci cînd m-a chemat înapoi.
era ziua de ajun de Paşte aşadar. după-amiaza dinaintea Învierii. eram fericită, aşteptam ca Jesus să învie, mă uitam la omul meu pînă mă confundam cu el, şi îmi lăsam rîsul să zburde nestingherit în toate cele patru zări ale lumii. la doişpe am ieşit toţi pe terasa dinspre stradă, am aprins lumînări. de-acolo de sus spectacolul Învierii se oferea îngrozitor de frumos privirii. o mare de oameni cu lumînări aprinse în mînă făcînd înconjurul Bisericii. şi noi deasupra lor. mama şi tata stăteau în faţă, eu cu F. în spatele lor, F. cu mîna în jurul mijlocului meu, eu cu o mînă în buzunarul lui de blugi. Taina Învierii petrecîndu-se sub ochii Tainei noastre. mă simţeam mai aproape ca niciodată de tot ceea ce ar fi putut să însemne sacrul în noaptea aia. chiar simţeam că în lume tocmai se întîmplase ceva extraordinar şi că eram o parte din asta. ori atîta îmi dorisem încă din vremea în care eram doar de-o şchioapă şi învăţasem ce înseamnă să-ţi doreşti. îmi doream cu ardoare să mă simt parte din această lume şi din măreţia ei. iar în noaptea aceea îmi simţeam apartenenţa la toate acestea mai mult ca niciodată.
mai tîrziu am rămas doar eu cu F. singuri pe canapeaua din bucătărie. după ce am mai rîs încă vreo cîteva ore şi am mai făcut de cîteva ori poanta cu Tang, F. mi-a luat palmele în ale lui, m-a privit în ochi şi mi-a zis: trebuie să-ţi spun ceva Helena şi mă tem că urmează să distrug totul. şi cel mai tare mă tem că ai să mă urăşti. nu mi-a tremurat niciun singur muşchi pe faţă.
plm, F., boule. ştiam că-mi vei face asta, i-am spus.
am o fetiţă. nimeni altcineva în afară de tine acum nu ştie de ea. are cîteva săptămîni. pe ea o cheamă Magda. am cunoscut-o la un chef. nu simt nimic pentru ea. nu am simţit niciodată. pur şi simplu s-a întîmplat. m-a sunat la două săptămîni după, să-mi spună că vom avea un copil. i-am spus că nu am nevoie de copiii ei, mi-a spus că e cam tîrziu acum. şi dacă atunci a fost tîrziu, acum e şi mai tîrziu. pentru că acest copil a venit deja pe lume. am fost la maternitate să-l recunosc. doar atît. nici nu vroiam să-l văd. am aruncat doar o privire în treacăt. şi nu am vrut să mai plec de-acolo. începuse să urle. parcă îmi reproşa că-l las acolo şi nu-mi păsa de el. chestia asta a trezit în mine nişte lucruri care mă îngrozesc. nu ştiu ce am să mă fac, nu ştiu ce o să ne facem, Helena.
l-am urît atunci pentru cîteva clipe. nu că ar fi futut alte femei, deoarece asta era oricum de domeniul evidenţei şi nu mă deranjase niciodată. îmi venea să iau sticla de bere de pe masă şi să i-o dau de cap. să mă dau cu fundul de pămînt şi să mă isterizez ca un copil căruia îi este jucăria luată din mînă. îmi venea să-mi smulg părul din cap, să ies pe străzi, să bîntui aiurea, doar cît să mă rătăcesc şi să nu mai pot să mă întorc niciodată. nu s-a întîmplat nimic din toate astea. l-am minţit cu iertări şi alte rahaturi în schimb. părea un moment potrivit să-i spun:
te iert, F., te iert pentru tot, dar fac asta pentru că trăiesc acum exact în momentul ăsta nenorocit din istorie un fel de sfîrşit al lumii. şi nu mai contează nimic, atît timp cît oricum te pierd.
fix aşa i-am spus şi mă uram în timp ce-mi ieşeau cuvintele pe gură, dar era unul din acele momente gen it was the right thing to say şi nici nu mă gîndeam măcar să-mi dau de ales.
…………………………………………………………………………………………………….
prima rază de soare a primei zile de Paşti ne-a găsit dormind îmbrăţişaţi pe canapea. şi ea, raza, şi tata. care a intrat în bucătărie şi s-a oprit să ne privească cu nişte ochi de care nu vroiam şi ar fi fost mai sănătos să nu dau. de-aceea i-am închis pe ai mei şi mai tare. şi m-am prefăcut că dorm în continuare. era prima dată cînd ne prindea într-o ipostază la care nu apucase să se gîndească. înainte să se întîmple. chestiune care l-a cam scos din minţi. nu a zis nimic, dar eu am ştiut. că din ziua aceea urma să trebuiască să ne ferim şi mai tare.
în săptămîna următoare tata a plecat la Cluj pentru trei luni. în prima seară a plecării lui, F. practic s-a mutat sus la mine, direct în patul cu baldachin şi volane de prinţesă. da. chiar sub ochii mamei. care nu a îndrăznit nici măcar pînă în ziua de azi să-mi ceară vreo explicaţie. pur şi simplu nu existase pentru niciunul din noi suficient timp să ne punem unii altora întrebări în zilele acelea.
………………………………………………………………………………………………………….
aveam şaişpe ani pe-atunci. F. treizeci.
……………………………………………………………………………………………………………
