despre inevitabilele dărîmături prin care îmi fac veacul (de singurătate)

e o certitudine că n-am vocaţie de zidar. n-am nicio pasiune pentru cărămizi, cancioc, poloboc, pensulă, cazma, tifăl, bidinea, nuanţe exotice de vopseluri, disaignări de mobile, sau case la cheie în care mi-aş putea imagina vreun fel de bătrîneţe portocalie cu om în preajmă*.

e stabilit că n-am vocaţie de construit în doi.** n-am nicio pasiune pentru peisajul de cuplu cu natură moartă, activităţi comune prezumtiv distractive, pentru concediile în doi, Crăciunurile în familie, un singur cont de FB, obligatoriu imaginar şi fericit, shoppingul de weekend familial la Lidl, gătitul simultan şi împărţitul aragazului şi a mai ales al bucătăriei. (am spus deja că singurele lucruri pentru care aş muri din dragoste ar fi sexul duminical ardelenesc, grija intrinsecă pe care o port tuturor oamenilor mei şi dorul. sau doar din el, dacă ar fi să rezumăm.)

mi-s absolut oripilată de faptul că nu mă doare şi nu mă dori mereu şi mi-aş dori să dispari cu totul şi mai ales cu tot ce ştiu sigur despre tine că e firesc şi frumos*** – uneori, dar mai ales dimineţile devreme cînd aproape că ţi-aş şterge silueta de sub cearşaf tot la fel de uşor cum ştergi creta de pe tablă cu buretele.

mă îngrozeşte lejeritatea cu care îţi plec. acurateţea cu care ţintesc în tine ori de cîte ori mi se pare vital pentru dragostea noastră să te dobor la pămînt. punctualitatea cu care prind toate avioanele din viaţa noastră agitată, unul după celălalt. uşurătatea cu care îţi alunec din braţe. frivolitatea cu care îmi imaginez că mi-o trag alţi bărbaţi. tot ceea ce ştiu despre mine că e insuportabil, de neconceput şi oribil. de exemplu, jumătatea mea cealaltă, nu cea luminoasă, despre care ştiu precis că nu doarme niciodată. (de-aici şi insomniile mele de oţel)****

* în noaptea aceea în care pisicile se jucau izbindu-se în uşa de la intrare de m-am speriat atît de tare încît am crezut că nu o să-mi mai scap niciodată întreagă la cap sau vie din spaima aceea, mi-am imaginat pentru cîteva secunde că rolul unui bărbat în casa unei femei ar trebui să fie strict acela de animal de pază. şi că toate celelalte roluri ar trebui să se întîmple numai şi numai în deplasare. ceea ce vreau să spun este că ar fi trebuit să fi fost acolo.

** cu excepţia dormitului prelung. tandru şi apăsat. pasional şi irespirabil.*

*** ar trebui să-mi scot din cap gîndul că sunt vulnerabilă în faţa unor astfel de.

**** rîndurile de mai sus sunt cu atît mai dubioase, cu cît ştiu despre mine că sunt una din cele mai statornice căţele ale acestei planete. cu atît mai mult, cu cît mă dau în vînt de mor după mine, în general, sau ori de cîte ori simt să rămîn în orice fel în care se poate rămîne, numai să fie pe curat.*

 

*da, bănuieşti corect. sunt una dintre puţinele femei ale acestei lumi care a înţeles în totalitate importanţa şi eleganţa incontestabilă a dormitului din dragoste.

**necesitatea de a rămîne e un fel de stare de copac, dragul meu, în caz că îţi par non-limpede azi din pricini de stele la cap.

 

 

 

Standard

despre însemnătatea sacră a duminicilor în familie

din ciclul, mai cred şi acum în oameni-casă-acasă şi în importanţa salatei de vinete şi vreau să am la bătrîneţili astea care se apropie cu furie (şi cu ultimul ovul) tot ceea ce părea puţin probabil şi imposibil în mica ţară bizară şi de demult a copilăriei mele, zilele acestea sunt cu capul grav de tot şi sufăr de lipsa groaznică de duminica în familie a vacii nebune.

şi să-mi fie clar, nu din singurătate îmi vine răul ăsta. ci dintr-o normală şi senină nevoie de echilibru. pe care nu-l am, nu-l mai găsesc în nimic, în nimeni, şi-n mine nici atît. nu-l mai pot inventa, astfel încît să mă păcălesc pînă la capăt duminical de zi. şi nu este.

I.

din duminicile clasice ale copilăriei mele îmi amintesc limpede ca un şpiţ în cur senzaţia de definitivă neapartenenţă,  obligativitatea de a sta aproximativ o oră jumate chinuitoare şi aberant-gălăgios-etilico-trăncănitoare, uneori trei, cu fantomele şi mike oldfield-ul(adracupieleapeel) la maxim al părinţilor mei hipioţi la masă, îndemnul apăsat – mănîncă tot din farfurie şi neapărat cu multă pîine, că dacă nu, te ia mama dracu, vizitele obositoare şi duminicale ale mătuşilor mele, viţici neobosite a cîte o sută de kile – fiecare în parte, rîsul lor cristalin care umplea sufrageria, dar mai presus de toate rîsul inutil şi nemotivat al maică-mii, de grasă frumoasă, facilă şi fericită, somnul cu forţa, liniştea autistă şi mersul pe vîrfuri obligatorii de după masa duminicală în familie, adică starea irespirabilă de închisoare, dorinţa arzătoare de a-mi trage un glonţ în cap sau măcar de a mă întrupa pe loc într-o dimineaţă chiar şi ploioasă de luni, adică orice altceva numai să nu mai fie duminică şi să nu mai trebuiască să ne prefacem că suntem ceva anume unii pentru ceilalţi şi în niciun fel. şi să nu mai trebuiască să ne pupăm unii cu alţii. pentru nimic în lume nu mai vreau pupături pe gură în familie.

am luat cu mine din ţara asta duminicală a copilăriei totuşi şi cîteva amintiri olfactive de-a dreptul emoţionante, de exemplu mirosul de vinete şi ardei copţi, sau cel de clătite, sau cînd mă apucă tristeţile groaznice cum că eu nu mă simt în niciun fel a nimănui şi o să mor singură şi neînţeleasă în vreun colţ îngheţat al casei, gătesc  o oală de zece litri de supă aurie cu tăiţei de casă şi trece. mai simt şi o nevoie oarecum bolnăvicioasă să iau mirosurile astea cu mine oriunde m-aş duce şi să le împart cu cei din jurul meu, deşi nu le-am spus niciodată ce înseamnă ele pentru mine. adică cred că vinetele şi ardeii ăştia copţi sunt modul meu de a spune oamenilor mei că îi iubesc într-un fel care nu necesită niciun fel de cuvinte.

ar mai fi de spus şi că livingrumul alor mei era sugrumat cu opt postere cu Patrick Swayze, făcute toate tablou, după care maică-mea suspina îndrăgostită. şi că deasupra tuturor acestora trona un poster-tablou şi el cu Charles Bronson, taică-miu susţinînd despre sine că ar fi fost sosia perfectă a acestuia. probabil din cauza mustăţii începuse să creadă toate aceste inexactităţi bipolare despre el. şi nu că ar fi ceva rău în asta. doar că în toate duminicile priveam atît de mult nenorocitele acelea de postere, din dorinţa de a privi barem senin şi în gol la marginea acelor prînzuri în familie, încît nopţile ajunsesem să mă zvîrcolesc avînd coşmaruri groaznice cu amîndoi, de exemplu, pe la treişpe ani, visam în fiecare noapte cum intra toată familia peste mine în baie, împreună cu Charles Bronson şi Patrick Swayze să verifice dacă mi-au crescut sînii, lucru care nu se întîmplase pe-atunci şi nici măcar mai încolo, şi fireşte că se puneau toţi pe-un rîs de mine şi de -citez – aluniţele mele, din acela de îmi venea să-mi sap cu unghiile o groapă în gresia din baie numa să scap de-acolo de sub hohotele lor. dar în fine, că derapez ca de obicei şi nu vreau să mă afund prea mult în perioada ingrată şi ruşinoasă a celor două bube de dinaintea sfîntului push-up.

II.

din duminicile anilor în care am crescut cu C. îmi amintesc că am copt fericită alte tone de vinete şi ardei în bucătăria mică de pe 3 august în care nu încăpeam decît eu. şi îmi mai amintesc şi cum îmi aducea de fiecare dată un joint slim pentru domnişoare, perfect rulat, pe care-l fumam mereu pe nerăsuflate după care începeam să cînt cît mă ţineau aluniţele, convinsă despre mine fiind că sunt un aparat radio perfect funcţionabil şi că nu ar face nimeni diferenţa. da, cel mai des cîntam elvis şi you were always on my mind. după care mîncam în pat şi făceam firmituri şi baie şi manichiura şi mă dădeam cu parfum şi dormeam ore în şir pe fundal sonor de televizor. şi mai făceam multe altele despre care este prea tîrziu sau prea devreme să spun acum.

III.

din duminicile mele de femeie single care nu se teme de nimic, ştiu că la început făceam orice să sincronizez un bărbat duminical prin casă la momentul cu pricina sau dacă nu aşa, măcar o familie imaginară sau simbolică, din nevoia de a păstra aparenţele, de a nu ieşi sub nicio formă din filmul despre cum îmi imaginam eu că ar trebui să decurgă o duminică normală din viaţa unui om întreg la cap. mai tîrziu m-am plictisit să simulez. probabil dintr-o lipsă firească de consistenţă emoţională mi s-au întîmplat toate acestea. poate pentru că sunt o idealistă duminicală convinsă că nu e de joacă în niciun fel cu duminicile. ori cu familiile. nici măcar cu cele simbolic-imaginare.

sau poate că am dat-o totuşi niţeluş în bară. poate sunt numai o idealistă duminicală ratată la ora aceasta tîrzie din vară. ba chiar am observat că duminicile au început să mă găsească din ce în ce mai des prin locuri în care ele nu au niciun fel de importanţă.

în plus am început să gătesc din ce în ce mai rar.

IV.

de fapt, eu am venit astăzi aici doar ca să-ţi spun că ştiu că treci la rîndul tău printr-un dor straşnic de o întîlnire ilicit-legală, între aşternuturi alb-dalbe, neapărat aspre, cu un bărbat/cu o femeie, al cărui/al cărei corp l-ai recunoaşte cu toţi ochii din lume închişi dintr-o mie de alte corpuri calde, într-o după-amiază leneşă de duminică, la un colţ oarecare al unei lumi mai bune. pentru un scurt intermezzo împăcat, tihnit, legănat, deşănţat de clasic amor ardelenesc.

Standard

Ştiu totul despre tine

(Iar, ca de obicei, asta mă plictiseşte aproape la fel de mult, precum mă plictiseşte totul.

Ţi-ai dat seama că inima îţi bate în ritmul rotund al muzicii anilor 80 fără niciun un fel de îndoială lăuntrică, fără să fie nevoie să reduci viteza, să opreşti la un colţ de stradă oarecare doar ca să te întrebi cine eşti sau cine naiba te crezi cînd îţi zîmbeşti de unul singur şi oarecum gol în oglindă. (Sau cînd îmi zîmbeşti chiar şi mie cu aerul bărbatului care se pricepe la femei scrîntite.)

Fără să te întrebi de cîţi ani nu ai mai trecut pe acasă orice ar putea însemna asta, adică acasă ar putea oricum însemna oricine şi orice nestingherit de spaţii nimeni şi nimic.

De cînd nu ai mai avut curajul să te adăposteşti de furtuni şi soare la umbra riscantă şi răcoroasă a unui om oarecare, care să nu fi catadicsit să-ţi sărbătorească venirea pe pămînt cu un pahar de şampanie şi căruia nici măcar să nu-i cunoşti vreun secret ruşinos.

De cît timp nu ai mai poftit un corn cu iaurt sau cam cît îţi imaginezi că vei mai putea sta pup şi aproape panicat la gîndul iminentei veri într-un croissant cu gem de caise.

Mai mult ca nesigur că aşa se explică starea asta de scandaloasă alienare pe care mi-o transmiţi ori de cîte ori te încăpăţînezi să mă priveşti în ochi. De flux reflux de la un mal singuratic la altul. De du-te acasă şi bea o cană de cacao cu lapte, fato. De ronţăit biscuiţi nervos. De sute de avioane care ţi se prăbuşesc în tîmple. De nicio urmă de oameni-adiere de jur împrejurul ramei de fotografie alb-negru.

Practic îţi dai seama că nu exişti în afara muzicii în momentul în care vezi şase pui de pisică tigraţi şi vii într-un sac de plastic care urmează să fie aruncat la gunoi şi în loc să te aşezi pe o bordură şi să plîngi în hohote pentru ei, pentru oameni, pentru planetă, eventual şi pentru mamaie, cea cu ochi rotunzi ca ai tăi, nu cealaltă, nu, nu faci nimic din toate acestea. Pentru că tu te dori pe tine într-un fel mai copleşitor decît orice altceva. Îţi vine să urli, domnule, lăsaţi-mă dracului în pace cu toate tristeţile astea de plastic cu dungi, faptul că mă doare şi pe mine cîte ceva pe lumea asta e cel puţin egal de important, eu, eu sunt doar un pescăruş rănit într-un mod brutal şi iremediabil. Şi sunt şi convins că starea de pescăruş e precis cea mai stupid-caraghioasă stare din lume.

-Şi totuşi, pot fi aruncate la gunoi toate pisicile tigrate ale planetei şi tot nu se va zgudui niciun zid din temeliile tale, de fapt, poate să-ţi cadă cerul în cap, şi tot nu vei ieşi din starea asta de pescăruş incomod de stricat şi tembel, îţi spui. Şi totuşi nu e loc pentru nimeni şi nimic altceva în aripa asta strivită. Lăsaţi-mă să mor singur în pescăruşenia mea mediocră şi fireşte, ireparabil rănită.  

Muzica e întotdeauna răbdătoare, nu e niciodată geloasă, lăudăroasă sau încrezută, nepoliticoasă sau egoistă, nu supără, nu poartă pică nu găseşte plăcere în păcatele altora, găseşte însă plăcere în adevăr, e întotdeauna pregătită să ierte, să se încreadă, să spere, să îndure.

Muzica ştie să curgă.

Pînă la neverending.

Sau pînă în momentul precis ca o lovitură în stomac sau ca un cap neatent dat într-o uşă de bucătărie uitată deschisă. Moment în care împietreşti definitiv şi complet în liniştea care eşti de ani de zile, convins pînă în ultimul moment fiind că încă eşti o partitură amplă de jazz, că pe umerii tăi pulsează mocnit şi-acum după atîţia şi atîţia ani fragmente din shine on you crazy diamond, că în zilele bune încă inspiri-expiri solo-ul de chitară confortably numb, că mai poţi trimite şi-acum sms-uri în care să scrii simplu wish you where here, bitch, sau că în toate momentele în care închizi ochii devii cel mai frumos child in time al planetei.

Convins pînă în ultimul moment fiind că nu am înţeles nimic din tine.

Standard

despre cum terapia cu ex-lovări bate la curul gol botoxul

M-am reîntîlnit cu F. după 15 ani.

M-a sunat şi mi-a spus că el consideră că ar fi fain, fain, exact aşa a zis şi m-am îngrozit şi alarmat pe loc, ar fi fain să bem o bere împreună. L-am întrebat dacă s-a ţicnit ori lovit la cap. A răspuns nu. Am răsuflat uşurată la gîndul că priveşte şi te minunează cîtă normalitate nefirească în noi. Ceva clar trebuie să fie în neregulă aici.

Nu am cum să mă duc în cap doar din atît, mi-am spus. Omul ăsta nu mă mai poate mişca nici măcar un centimetru din loc, mi-am spus. Dar duşmanii au demonstrat deja ştiinţific că eu sunt fermecător de proastă exact atunci cînd sunt absolut convinsă că sunt deşteaptă de mor. În fine.

Ne-am întîlnit după aproximativ cinci ore pe o stradă lăturalnică. Era emoţionat. Mi-am dat seama după modul în care îi tremurau mîinile cînd m-a îmbrăţişat şi după faptul că părea distrus de gîndul că urma să trebuiască să-mi şi vorbească şi nu mi-a plăcut asta. Bărbaţii emoţionaţi nu îmi spun nimic niciodată.

A încercat să-şi justifice absenţa. Să se scuze. Să se explice. Să mă caute de cicatrici. Să mă pună la încercare. Să îmi smulgă vreo confirmare cum că l-aş mai iubi şi-acum. Să se asigure că nu sunt perfect capabilă să iubesc un alt bărbat ori să trăiesc în vreun fel de împlinire facilă cu el. L-am oprit.

Cel mai tare m-a enervat că şi-a imaginat că eu aş fi din oficiu a lui, ca şi cum eu aş fi o canapea pe care ai putea să ţi-o iei de pe stradă cu ocazia curăţeniei de primăvară, un cauciuc de iarnă sau o carpetă cu răpirea din serai. Tu eşti a mea, vei fi mereu a mea, vei muri fiind a mea, eşti pur şi simplu Helena mea, orice s-ar întîmpla, mi-a spus. Na lasă, îţi arăt eu ţie cine e călare cu toţi cracii din lume pe situaţie acum, moron, mi-am zis eu la rîndul meu, încercînd din răsputeri să-mi înghit boul uriaş de pe limbă.

Ne-am tras-o curat, aspru, orgolios şi ca la carte după aproximativ treizeci de minute de cînd ne-am întîlnit pe strada lăturalnică. Singurul moment în care mi-a trecut prin cap că ceva era probabil greşit în toată ziua aceea a fost cînd am realizat că soţia îl sunase deja de minim cinci ori şi continua să insiste în nemernicia ei. Pentru că dacă există ceva capabil să mă scoată din minţi pe lumea asta, atunci ele, soţiile grijulii şi demente ale planetei, sunt.

Dimineaţa la 1 eram singură în faţa farmaciei non-stop de lîngă pompieri cumpărînd anticoncepţionale. Absentă cum bine mă ştii. Şi oarecum roz în obraj într-un fel obscen şi impropriu mie. Dar asta poate din pricină că în creieri îmi urla Nina Simone. Unde drac o să fugi acum, sinnerman, cum unde, dragostea mea, la farmacie, unde drac să fug. Şi aproape că mă trăznise cîntatul şi rîsul în plină stradă pustie.

După trei săptămîni mi-am dat seama că mintea mea este pur şi simplu uluitor de frumoasă în imaginaţia ei amoroasă. Nu există limite în a iubi oameni care nu există. Iubirile vieţii mele nu s-au întîmplat niciodată în lumea de dincolo a minţii mele.

Ăştialalţi care umblă singuri, neisprăviţi, goi şi nefericiţi printre noi. Ăştialalţi, ca F., îmbătrîniţi şi tîmpiţi de cap înainte de vreme, care nu au avut niciodată suficient curaj să-şi ia cu adevărat femeia de mînă şi să o invite în vieţile lor – pe stomac gol, pe pat nefăcut, pe nepusă masă, pe măşti agăţate undeva în vreun cui solitar la intrarea în dormitor. Ăştialalţi, care se cacă pe ei la primul tău semn de simt să-ţi aşez vara la picioare. Ăştia nu sunt şi nu au fost niciodată bărbaţii mei. Mă dezic de ei. Am iubit doar fantomele minţii mele din ei.

*

 

Mi-am amintit de mine la 19 ani – bolnavă, tremurîndă, rănită, isterică, umilită, o rană sîngerînd absenţă. Şi mi-am părut rău.

Mi-am imaginat viaţa mea cu F. călare pe ea şi m-a oripilat gîndul.

Am privit cîteva ore în şir în ochi un bărbat de 42 de ani, stîngaci, trist, cărunt, cu ochi confuzi şi tulburi de viţel proaspăt fătat, panicat de faptul că nu ştia ce să-mi spună. Nebănuind nici măcar pentru vreo secundă că niciun cuvînt de-al meu nu a existat vreodată în el. Probabil pentru că rar se întîmplă ca doi străini să-şi poată vorbi aceeaşi limbă. Mi-am întîrziat puţin ochii în ai lui, dorindu-mi din tot sufletul să simt măcar milă. Abia m-am abţinut să nu întreb simplu: şi totuşi, tu cine eşti? Sau ce?

Mi-am amintit de toţi ceilalţi care au venit. Au fumat o ţigară, au admirat împrejurimile, aşternuturile albe, au rîs la glumele mele idioate, au rămas – unii zile, alţii ani, niciunul cu totul sau pînă la capăt, dar ce prostii spun eu aici, nimeni nu are nevoie de capătul ori eternitatea nimănui. Mi-am amintit cum au plecat într-un final toţi înapoi de unde au venit şi asta m-a făcut să mă simt atît de fericită şi recunoscătoare şi completă şi definitivă, încît mi-e aproape imposibil să nu mă simt puţin scrîntită la cap pentru modul în care îmi pur şi simplu iubesc singurătatea.

Mi-am amintit cum mi-am promis să nu mai las niciodată vreun străin să-mi sărute umerii şi cum am crezut atît de mult în rahatul ăsta, încît aproape că era să mor de dorul de atingere – sufocată în Sfînta-mi Abstinenţă. Sau cum l-am rugat pe X2 zilele trecute să mi-o tragă în aşa fel încît să mă atingă doar strictul necesar cît să supravieţuiesc. Doar pentru că prezumtiva lui mîngîiere tandră mi se părea o păcăleală, un nonsens, o lipsă de respect la adresa pielii mele.

Fireşte, A. e cel mai străin dintre străini. Nu mai găsesc suficientă bunăvoinţă ori timp în mine să caut în el ceva familiar şi cald de care să mă sprijin. Mîinile lui nu m-au atins niciodată. Atingerea lor este doar cod lingvistic. Sunt simplele purtătoare ale unui mesaj care spune – eşti şi-acum ca dracu de vie, Helena, hai, ridică-te şi scrie.

Standard

despre cum Helena îşi trăieşte propria Înviere

*

 

Îmi vreau corpul înapoi, îmi vreau corpul înapoi. Asta îmi urla în creieri în timp ce mă îndreptam spre D’arc unde urma să mă întîlnesc pentru prima dată cu A.. Nu-mi amintesc exact ce aşteptări aveam de la întîlnirea asta, eu nesimţindu-mă nicidecum femeie în zilele acelea, mai mult moartă decît liberă.

Nu-mi amintesc exact nici dacă mi-a trecut prin cap sau nu gîndul că tot ce urma să se întîmple între noi ar fi putut fi o farsă. O farsă a sexualităţilor noastre ciocnindu-se una de cealaltă fără ca nimeni să intuiască consecinţe ori eventuale dezastre, ori mai rău de atît, sentimente.

Cert este că îl vroiam pe A., fără să mă simt în niciun fel de pericol de a fi desconspirată în vulnerabilitatea mea. Îl vroiam într-un mod hormonal atît de dureros şi de scăpat de sub control, încît mă foloseam cu lăcomie de orice prilej să îmi apropii gura de urechea lui şi să-i vorbesc căcaturi care oricum nu interesau pe nimeni.

Ne-am apropiat unul de celălalt după patternul de apropiere dintre doi oameni al secolului 21. În gălăgia cluburilor oamenii se apropie mai uşor unii de ceilalţi. Nu îşi pun problema necesităţii de a-şi împărtăşi unii altora prea multe lucruri, care în alte condiţii ar putea fi chiar importante. Pe cine dracu interesează oricum ceva? Tot ce contează e ca acest pseduo-preludiu să treacă mai repede la etapa următoare. Cea în care muzica îţi rulează în creier cu sute de kilometri la ora iar corpurile se apropie unele de celelalte ca şi cum fac asta de secole fără să le doară nimic. Ca şi cum nu există nimic ridicol ori sexual la clipa în care mîinile lui mi-au atins mijlocul şi m-au tras mai aproape. O familiaritate falsă şi forţată. Cred că prin asta s-ar caracteriza prima noastră atingere. O minciună acceptată şi de mine şi de el drept adevăr, doar ca să ajungem să ne futem cît mai urgent. Aproximativ ca doi descreieraţi.

Mă priveam de undeva de sus şi aproape că îmi venea să mă opresc şi să urlu. Să mă opresc din tot acel vîrtej şi să-i spun adevărul. Nu părea interesat de el însă. Acesta cred că e singurul motiv pentru care am tăcut.

E drept, mă grăbeam şi eu în modul meu. Neavînd niciun fel de direcţie. Eu numai aşa ştiu să mă grăbesc. Nepunîndu-mi niciun fel de întrebări despre unde aş putea să ajung în nebunia mea.

Presupun că aş fi putut să mă opresc şi să îi spun că nu e necesar să ne comportăm ca două curve, eu şi el. Că am fi putut să facem şi totul curat de la început pînă la sfîrşit. Nu mă simţeam eu însă suficient de curată la cap ca să fac asta, să intuiesc în vreun mod că urma să mi-o tragă de la prima întîlnire un bărbat pe care aş fi putut chiar să-l şi iubesc. Detaliile acestea sunt însă la fel de ieftine pe cît am fost noi doi în acea noapte.

Nu ştiu exact ce este mai uşuratic în zilele noastre. Să te îndrăgosteşti de un bărbat despre care nu şti nimic altceva decît că are mîinile frumoase sau să fi pur şi simplu o femeie uşoară şi să nu mai conteze nimic altceva decît atingerea după care tînjeşti.

Deşi înclin să cred că prima variantă are capacitatea să mă îngroape mai tare. E stupid şi pueril să simţi ceva în secolul 21. Ar trebui să-mi pun perna pe faţă doar pentru că am îndrăznit să mă imaginez pe mine avînd vreo slăbiciune. E ca şi cum m-aş aşeza de bunăvoie şi nesilită de nimeni în faţa trenului.

*

Era aproape seară cînd am plecat. Stăteam în stradă, faţă în faţă, el chemîndu-mi un taxi, eu simţindu-mă urîtă, ieftină, murdară, folosită. De ce pula calului îşi fac femeile asta fără să îşi pună niciodată întrebarea, ei bine, şi totuşi eu cui voi rămîne? Pe mine o să mă vrea dracului careva de tot vreodată? Sau se va rezuma totul o eternitate doar la nevoia mea scîrboasă şi imediată de atingere?

Probabil că A. mi-a intuit gîndurile, deoarece m-a strîns imediat atunci în braţe. Ca şi cum m-ar fi iubit. Exact aşa m-a strîns.

În fermecătoarea mea naivitate nu mi-a trecut prin cap că ar fi putut să mă îmbrăţişeze ca şi cum urma să mă părăsească ori să-şi ia rămas bun. Exact pe-atît de infinit de proastă pot fi uneori.

*

A. e făcut din muzică şi fotografie alb-negru. în tăcerea lui există o frumuseţe de cristal asemănătoare cu cea a mîinilor lui. între ele trei nimic altceva decît o formă bolnăvicioasă de primăvară tîrzie capricios-ploioasă. un triunghi cu laturi perfect egale. am surprins şi cîteva urme vagi de iarnă polară în buricele degetelor lui. dar poate mi le-am imaginat doar. mi-am amintit toate acestea cu ochii închişi şi nu pot spune sigur dacă există verde crud în el sau doar o anumită doză de cruzime. deşi nimeni nu crede că cruzimea ar putea fi în vreun fel melodioasă. sau verde.

văd tăcerile şi refuzul lui de a spune ceva despre sine ca pe-o rană. nu mă întreba nimic, nu mă mai întreba niciodată nimic despre mine, Helena, pentru că doare, uite de-aia ar fi poate mai bine să taci şi tu. hai să fim două păpădii plutinde şi atît. hai să jucăm într-un film mut. hai să fim autişti şi să ferecăm bine uşile lumilor noastre. atît de bine încît să nu mai ajungă la noi niciodată nimic din lumea de afară. nici măcar tu.

*

într-un moment neinspirat de inspirat i-am scris că mi-a fost oarecum dor de el încă dinainte să-l ating. te pup, a răspuns. omul ăsta îmi dă impresia că e un cretin uneori.

Standard

despre cum Helena scrie în loc să înveţe contabilitate

*

dintr-un motiv sau altul încă nu am aflat cum aş putea să scriu despre toată frumuseţea şi toată urîţenia din oameni la un loc, fără ca asta într-un final tot la fel de bine să mă şi omoare.  între timp, de fapt într-un contratimp aproape romantic, mă consolez în continuare cu eterna poveste, rămîi calmă, Helena, eşti o femeie puternică, este atît de devreme, eşti încă atît de tînără, de frumoasă, de verde, de crudă, de tu, doar tu le poţi duce pînă la neverending pe toate singură în spate, sau mai degrabă în tîmple, deşi vocile din cap îmi spun, fuck you, e un căcat ce spui tu acolo, fetiţo.  dar în fine.

*

mi-ar plăcea să mă întind vreo două luni goală pe parchet şi să nu mă mai gîndesc la nimic şi cel mai tare mi-ar plăcea ca celor din jurul meu să le par normalitatea întruchipată făcînd acest lucru.

*

am văzut într-unele din zilele trecute atîta frumuseţe în nişte oameni oarecare, aparent anoşti, încît mi-a venit pe loc să-mi torn o găleată de apă rece în cap, să-mi fut două palme, să îngenunchez şi să-mi cer iertare. pentru că mi-a luat atît de mult să înţeleg. cît de puţin înseamnă cuvîntul formă.

în tot acest fragment amorţit de timp, mi-a reînviat în cap vechea mea spaimă, dar ce stupiditate spun eu aici, spaimele mele nu mor niciodată, se cuibăresc eventual comod în solo-ul confortably numb, aşteptînd cuminţi un semn al meu de chemare acasă, oricît de neînsemnat, o eventuală tresărire, un zvîcnet neregulat de inimă, fiarelor ăstora nu le-a trebuit niciodată mult, ele nu-s ca mine, însă una dintre ele probabil că va rămîne mereu la pîndă şi pulsîndă în tîmple, cea în care eu nu sunt şi nu am fost şi nu voi fi niciodată suficient de bună pentru tine. eu pot fi  şi doar o simplă muritoare, o participantă stîngace la trafic şi atît.

*

mai tîrziu mi-am amintit cum îmi venea uneori să te injur îngrozitor de scîrbos, să te rănesc, să te forţez să te opreşti măcar pentru o secundă, să te trag de mîneca de la cămaşă, să te zdruncin puţin din calmul tău mut şi de cristal şi să urlu cît aş fi putut de tare, ţie şi la lună, băi, idiotule care eşti, tu ştii cine sunt eu?

abia acum înţeleg că mi-aş fi dorit nimic mai mult decît ca tu să fi putut vreodată să mă fi privit aşa cum m-am uitat eu în oamenii aceia.

un fleac, Helena, iubito, ai să-mi spui.

fireşte.

*

femeile deştepte nu vor fi pur şi simplu niciodată fericite.

bărbaţii vieţilor lor sunt nimic altceva decît viziuni uşor bolnăvicioase ale minţilor lor proiectate pe diverşi nefericiţi, marea majoritate papiţoi din specia pulicus micus, care habar nu au ce i-a lovit şi doborît la pămînt, ce ar fi politically correct să îngaime sau în ce direcţie să o apuce.

casele femeilor deştepte sunt catedrale. fiecare locşor, fiecare colţişor, fiecare pătrat de pat, fiecare pagină însemnată de carte, fiecare căcat de prosop de bucătărie, nu, nu are vreun rahat de poveste de Nobel cu final absurd. pur şi simplu doare.

femeile deştepte pot fi tot la fel de bine şi proaste. mai ales în momentul în care îşi imaginează că ele sunt imbatabile. impenetrabile. sau în acela în care se închid în casă cînd simt că e prea mult, bocesc neîntrerupt trei ore, după care se dau cu ruj şi rimel, niţel pudră pe nasul uşor roz de-acum  şi ies la cafea pe terasă, în mijlocul celor mai aurii raze de soare, la braţ şi-n bot cu cel mai frumos zîmbet din lume, impasibile ca nişte bufniţe, mai calme decît toate mlaştinile lumii la un loc. aproape ca şi cum pe ele nu le-a durut nimic niciodată.

vieţile femeilor deştepte se rezumă la o singură chestiune. la aceea că nu există. ele nu trăiesc, ele doar aşteaptă. e tot ce ştiu să facă. aşteptarea e singura lor motivaţie să alunece din pat de lîngă tine, să te lingă fugar pe umărul stîng şi să alerge în bucătărie să pună de cafea. aşteptarea e singura lor mare dragoste (mulţumesc, nu tu). aşteaptă cu înfrigurare, cu speranţe înalte, cu fermecătoare naivitate şi înmugurire o dovadă cît de vagă despre cum tot ceea ce ele pot imagina şi simţi chiar există de-adevăratelea în oameni.

(tot la fel şi mor. aşteptînd un deznodămînt care nu există.)

în femeile deştepte nu există urmă de plecări definitive. din locuri. din oameni. pentru ele nimic nu se termină niciodată.

(cu atît mai puţin scrisul.)

*

deşi îmi pare imposibil, mi-ar plăcea să pot să ies din starea asta irespirabilă de fereastră închisă şi să mă întrupez într-un lullaby. cred că mi-ar veni mai bine.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Standard

din înţelepciunile Sfintei Abstinenţe

Sfînta Abstinenţă, draga de ea, nu m-a învăţat nimic altceva decît că trebuie să cred într-unul singur Dumnezeu care îşi doreşte pentru mine exact ce-mi doresc eu.

restul sunt orgasme.

*

în dragoste lucrurile se întîmplă numai şi numai rînd pe rînd. de exemplu, începînd de-acum, este rîndul meu să te torturez.

*

constat cu oarecare tristeţe şi lipsă de poftă de mîncare că bărbaţii din viaţa mea sunt ceea ce aş putea numi scurte pauze publicitare. cele mai importante lucruri s-au petrecut de fapt în absenţa lor. poate nu întîmplător.

*

fireşte, tot la fel s-ar putea spune despre mine că am scris foarte mult şi prost, însă am rostit mult prea puţine oricărui cuiva. cum nu am scris nimic de luni întregi de zile, spus nici atît, probabil nu a rămas din mine nimic altceva decît un iminent pericol de explozie.

*

poate că nu mai urmează nimic altceva în filmul ăsta în afara episodului în care ne ducem cu toţii dracului. cu tot cu textele noastre cu sîni vag înmuguriţi.

*

glumesc, desigur. nu am vorbit oricum niciodată serios.

Standard