despre cum Helena scrie în loc să înveţe contabilitate

*

dintr-un motiv sau altul încă nu am aflat cum aş putea să scriu despre toată frumuseţea şi toată urîţenia din oameni la un loc, fără ca asta într-un final tot la fel de bine să mă şi omoare.  între timp, de fapt într-un contratimp aproape romantic, mă consolez în continuare cu eterna poveste, rămîi calmă, Helena, eşti o femeie puternică, este atît de devreme, eşti încă atît de tînără, de frumoasă, de verde, de crudă, de tu, doar tu le poţi duce pînă la neverending pe toate singură în spate, sau mai degrabă în tîmple, deşi vocile din cap îmi spun, fuck you, e un căcat ce spui tu acolo, fetiţo.  dar în fine.

*

mi-ar plăcea să mă întind vreo două luni goală pe parchet şi să nu mă mai gîndesc la nimic şi cel mai tare mi-ar plăcea ca celor din jurul meu să le par normalitatea întruchipată făcînd acest lucru.

*

am văzut într-unele din zilele trecute atîta frumuseţe în nişte oameni oarecare, aparent anoşti, încît mi-a venit pe loc să-mi torn o găleată de apă rece în cap, să-mi fut două palme, să îngenunchez şi să-mi cer iertare. pentru că mi-a luat atît de mult să înţeleg. cît de puţin înseamnă cuvîntul formă.

în tot acest fragment amorţit de timp, mi-a reînviat în cap vechea mea spaimă, dar ce stupiditate spun eu aici, spaimele mele nu mor niciodată, se cuibăresc eventual comod în solo-ul confortably numb, aşteptînd cuminţi un semn al meu de chemare acasă, oricît de neînsemnat, o eventuală tresărire, un zvîcnet neregulat de inimă, fiarelor ăstora nu le-a trebuit niciodată mult, ele nu-s ca mine, însă una dintre ele probabil că va rămîne mereu la pîndă şi pulsîndă în tîmple, cea în care eu nu sunt şi nu am fost şi nu voi fi niciodată suficient de bună pentru tine. eu pot fi  şi doar o simplă muritoare, o participantă stîngace la trafic şi atît.

*

mai tîrziu mi-am amintit cum îmi venea uneori să te injur îngrozitor de scîrbos, să te rănesc, să te forţez să te opreşti măcar pentru o secundă, să te trag de mîneca de la cămaşă, să te zdruncin puţin din calmul tău mut şi de cristal şi să urlu cît aş fi putut de tare, ţie şi la lună, băi, idiotule care eşti, tu ştii cine sunt eu?

abia acum înţeleg că mi-aş fi dorit nimic mai mult decît ca tu să fi putut vreodată să mă fi privit aşa cum m-am uitat eu în oamenii aceia.

un fleac, Helena, iubito, ai să-mi spui.

fireşte.

*

femeile deştepte nu vor fi pur şi simplu niciodată fericite.

bărbaţii vieţilor lor sunt nimic altceva decît viziuni uşor bolnăvicioase ale minţilor lor proiectate pe diverşi nefericiţi, marea majoritate papiţoi din specia pulicus micus, care habar nu au ce i-a lovit şi doborît la pămînt, ce ar fi politically correct să îngaime sau în ce direcţie să o apuce.

casele femeilor deştepte sunt catedrale. fiecare locşor, fiecare colţişor, fiecare pătrat de pat, fiecare pagină însemnată de carte, fiecare căcat de prosop de bucătărie, nu, nu are vreun rahat de poveste de Nobel cu final absurd. pur şi simplu doare.

femeile deştepte pot fi tot la fel de bine şi proaste. mai ales în momentul în care îşi imaginează că ele sunt imbatabile. impenetrabile. sau în acela în care se închid în casă cînd simt că e prea mult, bocesc neîntrerupt trei ore, după care se dau cu ruj şi rimel, niţel pudră pe nasul uşor roz de-acum  şi ies la cafea pe terasă, în mijlocul celor mai aurii raze de soare, la braţ şi-n bot cu cel mai frumos zîmbet din lume, impasibile ca nişte bufniţe, mai calme decît toate mlaştinile lumii la un loc. aproape ca şi cum pe ele nu le-a durut nimic niciodată.

vieţile femeilor deştepte se rezumă la o singură chestiune. la aceea că nu există. ele nu trăiesc, ele doar aşteaptă. e tot ce ştiu să facă. aşteptarea e singura lor motivaţie să alunece din pat de lîngă tine, să te lingă fugar pe umărul stîng şi să alerge în bucătărie să pună de cafea. aşteptarea e singura lor mare dragoste (mulţumesc, nu tu). aşteaptă cu înfrigurare, cu speranţe înalte, cu fermecătoare naivitate şi înmugurire o dovadă cît de vagă despre cum tot ceea ce ele pot imagina şi simţi chiar există de-adevăratelea în oameni.

(tot la fel şi mor. aşteptînd un deznodămînt care nu există.)

în femeile deştepte nu există urmă de plecări definitive. din locuri. din oameni. pentru ele nimic nu se termină niciodată.

(cu atît mai puţin scrisul.)

*

deşi îmi pare imposibil, mi-ar plăcea să pot să ies din starea asta irespirabilă de fereastră închisă şi să mă întrupez într-un lullaby. cred că mi-ar veni mai bine.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

5 comentarii

Filed under Uncategorized

din înţelepciunile Sfintei Abstinenţe

Sfînta Abstinenţă, draga de ea, nu m-a învăţat nimic altceva decît că trebuie să cred într-unul singur Dumnezeu care îşi doreşte pentru mine exact ce-mi doresc eu.

restul sunt orgasme.

*

în dragoste lucrurile se întîmplă numai şi numai rînd pe rînd. de exemplu, începînd de-acum, este rîndul meu să te torturez.

*

constat cu oarecare tristeţe şi lipsă de poftă de mîncare că bărbaţii din viaţa mea sunt ceea ce aş putea numi scurte pauze publicitare. cele mai importante lucruri s-au petrecut de fapt în absenţa lor. poate nu întîmplător.

*

fireşte, tot la fel s-ar putea spune despre mine că am scris foarte mult şi prost, însă am rostit mult prea puţine oricărui cuiva. cum nu am scris nimic de luni întregi de zile, spus nici atît, probabil nu a rămas din mine nimic altceva decît un iminent pericol de explozie.

*

poate că nu mai urmează nimic altceva în filmul ăsta în afara episodului în care ne ducem cu toţii dracului. cu tot cu textele noastre cu sîni vag înmuguriţi.

*

glumesc, desigur. nu am vorbit oricum niciodată serios.

Scrie un comentariu

Filed under Uncategorized

Helena se ia la trîntă cu duşmanii nevăzuţ’.

desigur că singura soluţie să rămîn în viaţă este să reuşesc să scriu despre nesimţirea asta care mă înconjoară. adică prin care mă definesc.

nu vreau să mor prea mult zilele acestea. moartea nu mi-a venit niciodată bine.

în plus mi-am imaginat de prea multe ori viitorul meu la pensie. mi-am imaginat deja cum voi fi a dracului de bogată, putred de bogată dacă se va putea. cum voi avea nesperat de mult timp să fiu ţăcănită bine de tot, cum mă voi uita toată ziua la seriale gen spartacus, cum voi face dulceaţă de cireşe amare şi newyorker cheesecake şi altele de-astea, gen pus murături şi stat pe prispă cu motanul în braţe, bînd cappucino cu scorţişoară.

*

nu pricep nici în ruptul capului nevoia oamenilor de a mă atinge.

ieri a intrat S. în cameră vrînd să mă felicite. îmi vorbea în diagonală spunîndu-mi că sunt o minunată, începînd să înainteze încet înspre mine. eu vroiam să pun de cafea, dar începusem deja să fac paşi invizibili către un în spate care nu exista cu filtrul de cafea într-o mînă cu linguriţa în cealaltă, rugîndu-mă în gînd, te rog, te rog Doamne, fă ceva să nu vină să mă pupe. văzînd-o înaintînd aproape că-mi venea să închid ochii, ca înaintea impactului. începusem să transpir şi să tremur vizibil încă din timpul inevitabilei ţocăieli, aproape lipindu-mă tip poster Backstreet Boys cu spatele de dulap, imediat după înfiorîndu-mă şi mai tare într-o vastă piele de gîscă cînd am înţeles că urma să mă şi îmbrăţişeze. dragă blogule, îmi venea să mă urlu pe ea acolo. şi nu altceva. probabil nu s-a fi auzit niciun sunet. pentru că în tot timpul ăsta nu am respirat.

am căscat ochii mari aruncînd privirea aceea prostită care urla cu tot sîngele de care mai era capabilă nu nu se poate să mi se întîmple tocmai mie asta fă bine şi ia-ţi mîinile de pe mine alunecoasa dracului care eşti dar chiar nu mai există pic de respect faţă de pielea curată a celuilalt pe lumea asta mama voastră de îmbrăţişători cu forţa care sunteţi. fix asta am simţit în nesimţirea mea să zic.

adică mai vreau doar să adaug că zîmbeam umed şi catifelat în timpul ăsta.

pe scurt, secolul 21. rămîne cel mai libidinos amant din cîţi am avut vreodată. pînă la pensie mai este mult.

 

8 comentarii

Filed under Uncategorized

Helena are mere

io-s fata de la colţ care vinde mere. tot ceea ce contează pentru mine e rotund. (nu, nu mă înţelege greşit, nu vreau să spun că mi-ai părut pătrat vreodată.)

deşi rotundă la rîndul meu, io-mi contez prea puţin ca dragostea mea faţă de roţile maşinii tale să aibă vreo importanţă.

ţin însă minte cum subiectul tău preferat era moartea şi că treaba asta mă scotea din toate minţile. nu atît faptul că erai prin excelenţă şi tăcere de cristal mortul ideal din păpuşoi, nu atît pe cît de limpede îmi spuneai nu măi, fato, nu te iubesc. nu, poate nu cu aceste cuvinte. singurul meu năcaz în ceea ce te priveşte era neajunsul că nu am să reuşesc să te fac să rîzi niciodată. peste asta nu puteam să trec.

în vremurile în care nu era o femeie cu spaime la cap, Prea Sooperba Helena mergea ore în şir pe malul Begăi, undeva cam pe la mama dracu, într-un loc unde nu catadicseau nici măcar boschetarii să meargă, pînă ajungea la un ponton părăsit, unde se aşeza, se desculţa de sandale, îşi împingea cu nerăbdare picioarele în cît mai multă, cît mai multă apă, îşi deschidea o doză de bere, îşi aprindea o ţigară, şi se întindea pe spate privind la stelele care de cele mai multe ori erau sub nori. însă orice apă înseamnă vremuri bune.  te-aş fi dus şi pe tine acolo, nu ştiam însă cum să-ţi cer asta, fără să-ţi par vreo tîmpită plimbîndu-se împrejurul vieţii tale cu pluta.

nu mi-a plăcut niciodată lălăitul din amor la lună.

ca fapt divers, ca oamenii să facă parte din viaţa mea, trebuie mai întîi să distrugă totul.

m-am plîns ani în şir despre cum simt şi înţeleg şi mă ataşez de oameni care nu există, de fotografii alb-negru, despre cum mă sfîşie fiecare adiere de vînt, fiecare cuvînt, despre cum mă doare-mă-dor-mi-e-infinit-de-dor în fiecare moment al zilei.

nu ştiu, pur şi simplu nu ştiu cînd s-a încheiat cu toate acestea.

nu ştiu unde a fost declicul. nu ştiu unde s-au întîmplat stopul meu personal, refuzul, negarea, nenevoia asta de nimeni.

nu-mi amintesc de cîte zile nu mai simt nimic.

tot ce ştiu e că io-s o formă stranie de absenţă lichidă la ora asta şi că mai sunt şi fata de la colţ şi că am chiar şi mere. nu sunt însă nimănui de niciun folos.

ambele.

restul s-a întîmplat într-o cu totul altă viaţă.

poate în aceea cu pianul alb.

2 comentarii

Filed under Uncategorized

-Iubita mea, ce avem la cină?/ -O nimica toată. Nişte jamais-vu.

În primul şi în primul rînd mă întorc la blogul ăsta ca şi cum aş fi fost plecată la muncă în Spania, ca şi cum m-aş întîlni cu tine by chance în staţia de tramvai şi mi-aş da seama că mai am nişte lucruri importante să-ţi spun ca şi cum aş fi găsit loc de parcare în centru la operă şi opresc doar cît să beau o gură de Cola, ca şi cum m-aş întoarce acasă dintr-un război de vreo treizeci de ani doar cu nişte plete, o bluză de pijama cu hello kitty, o pereche răvăşită de jeansi, o pereche de chiloţi flauşaţi şi cîteva accese de tuse seacă, ca şi cum mi-aş trage-o iar scurt şi neapărat şi intens şi la obiect şi urgent cu F., rezemaţi de uşa pivniţei prea-stimatei duamne vecine nesuferite şi mic-burgheze, Rodica, cea de sub terasa alor mei, ca pe vremuri, doar că dupa 15 ani, adică mai bine, ca şi cum aş ceda tentaţiei în faţa vechii langoşerii din faţa casei părinteşti (Duamne apără şi păzeşte cum poate suna cuvîntul ăsta), acolo unde pe vremuri era chiar şi un butic şi m-a scos Andrei Puşcaş la suc în clasa a 7.a (evident că m-a condus şi acasă. evident că m-a şi pupat zemos şi spurcat pe gura-mi virgină şi nu mi-a plăcut deloc ideea de a purta pe buze balele altei fiinţe umane. evident că m-a şi întrebat dacă vreau să fiu prietena lui. evident că am răspuns mă gîndesc pînă mîine. evident că a doua zi i-am completat oracolul şi am zis da, nu l-am lăsat însă niciodată să-mi atingă sînii. evident această mică şi primă dezamăgire amoroasă s-a datorat neajunsului că io nu aveam de fapt ce să-l las să atingă. evident că după cîteva săptămîni, cînd i-am spus că io-l iubesc de fapt pe prietenul lui cel mai bun, desigur, m-a bîrfit la toată şcoala cum mi-a dat el mie papucii. evident că prietenul lui cel mai bun nu m-a vrut niciodată. a vrut-o pe prietena mea cea mai bună, zisă Simona şi Sînii ei.)

Clar, nu despre asta era vorba azi. Ştiu. Mi-s îngrozitoare.

Plec iar.

5 comentarii

Filed under Uncategorized

să fie clar. eu nu sunt ceea ce visez

cu o noapte înainte fusesem la o nuntă însă adică intrasem doar şi salutasem politicos nu cunoşteam pe nimeni  nu aparţineam nimănui acolo nu îi spusesem lui Quentin că mă aflu în Bucureşti dar nu a fost oricum vreodată necesar să fac asta nici nimănui altcuiva nu îi spusesem că îi scriam pe telefonul mobil cu jumătate de oră înainte să păşesc în Nisa nu spusesem niciun cuvînt în plus sau în minus nu că ar fi contat asta vreodată pentru noi doi femeile au o atracţie deosebită pentru genul acesta de dragoste anonimă necondiţionată nu pot să îţi explic cum ştiu să iubească toate zidurile oraşelor de genul cum se simte gîndul că poate tocmai în acest moment ne privim în ochi unul pe altul fără să ne recunoaştem mă îmbrăcasem într-o rochie neagră necomplicată scurtă cu bretele mă încălţasem în nişte pantofi care mă făceau să păşesc pe pietriş ca o femeie oarecum stîngace fără niciun fel de legătură cu destinul vocea lui Quentin suna în telefon aproape inutilă oarecum mai de departe ca niciodată ne-am întîlnit în faţa restaurantului a cincea oară în vieţile noastre Doamne tu ştii asta mai bine decît oricare altul aş fi ucis pentru o pereche de bascheţi în momentul acela iar el uneori era nu unul singur ci se confunda cu toţi ceilalti în momentele acelea simţeam că urma precis să-l strîng de gît abia mă abţineam să nu comit vreo crimă pasională sau ceva asemănător mai cu seamă în noaptea aceea în care Quentin se străduise din răsputeri să mă facă să rîd simţeam asta ne mîngîiasem coapsele goale între ele ne ţinusem strîns de mînă sub masă în afara timpului în care reuşeam să îngaim vreo silabă eu eram nimic mai mult decît o respiraţie întrerupt întretăiată în afară de asta mă dureau de pe-atunci tot şi toţi şi toate cîte urma să mint în numele a cîtorva ore de pace o tu maitreyi devi a dracului tu cu perversiunile nenorocit vinovate ce le-ai sădit în mine începînd cu pomişorul lui Tagore a dracului pielea pe el nimic mai mult apropo de asta unii bărbaţi nu au chiar nu reuşesc să aibă alură de copaci oricît m-aş strădui să sădesc asta în ei făcuserăm şi nişte poze în care io zîmbeam strîmb vădit emoţionată pe aparatul meu pe care le ştersesem cîteva zile mai tîrziu eram pesemne într-un mic episod de negare a nevoii de drum drept în viaţa mea dar ceea ce mă făcuse să înţeleg cu adevărat că eram venită nu din viitor ci dintr-un film anume fusese dimineaţa aceea în care mă trezisem făcusem un duş scurt în baia aceea mizerabilă din prea multe puncte de vedere mă dusesem fără nimic pe mine nici măcar vreun resentiment nu purtam nimănui pe terasa aceea nu era momentul potrivit pentru recalculat traseul doar priveam în gol pe geam ca şi cum ar fi existat vreo posibilitate realistă de a înţelege de unde plecasem şi unde ajunsesem în imaginaţia mea de la etajul doişpe Quentin venise după mine mă luase în braţe mă strîngea ca şi cum ştia el perfect bănuise că era pentru ultima dată cînd făcea asta nici un bărbat nu te va mai iubi vreodată ca mine a spus eu nu puteam să răspund în momentul acela mă dureau mai mult ca niciodată toate dimineţile următoare senzaţia că o dădusem din nou în bară că mă aflam într-un oraş căruia nu-i voi putea spune niciodată nimic despre mine era ora doisprezece la prînz vrusese să mă îmbrace în tricou şi blugii lui mai rămîneau tocurile de femeie stîngace cărora nu mai reuşeam nicicum să le găsim rostul în viaţa noastră la ora aceea la final rămăsesem totuşi în rochia neagră absurd de scurtă coborîsem pe scări din teama de a nu rămîne blocată niciun minut în plus sau în minus în visul acela care e deja clar pentru toţi că nu-mi aparţinea nu-mi dorisem să-l trăiesc niciodată pînă la capăt la etajul şase plîngea pe coridoare o femeie la fel de anonimă ca mine motiv pentru care grăbisem pasul ritmul încercam să alung din răsputeri gîndul că dacă m-aş fi oprit din alergat aş fi simţit la fel cînd ajunsesem în stradă mă liniştisem într-un fel anume laş şi propriu doar mie încercam să nu mă las călcată în picioare de toate blocurile acelea mai înalte decît mine tu dragă blogule ştii cum vine asta cum se apropie senzaţia de leşin cum se caţără pe tine cum se agaţă de părul tău cu toate mîinile cum ţi se strecoară în vene cum ţi se cuibăreşte mai tîrziu comod în ureche cum vîjîie în tine ca o avalanşă a pierderii de sine numai oamenii a căror minte nu au definit încă noţiunea de acasă păţesc asta eu nu aveam problema asta singurul meu gînd era anonimatul meu prăbuşit sub greutatea tocurilor de 12 şi a rochiei negre şi îngrozitor de scurte mă simţeam brusc desconspirată în slăbiciunea singurătăţii mele mă simţeam brusc însetată îmi venea să îngenunchez la marginea unei bălţi de lîngă vreun  trotuar şi să sorb o gură bruscă de linişte acest haos ar mai fi durat probabil încă vreun deceniu de tristeţe dacă nu mi-aş fi amintit că nu domnule dar să ne liniştim cu toţii eu nu-s o femeie adevărată în carne şi oase eu  sunt dintr-un film în zilele bune mă întrupez chiar şi din muzică Bucureştiul nu mă nu m-a speriat nu m-a făcut niciodată să mă simt singură a vrut doar să-mi amintească cine şi cît de a nimănui sunt.

un fleac.

Un comentariu

Filed under Uncategorized

duşmanii au împrăştiat zvonuri cum că nu mai am nimic de scris pe lumea asta

prolog: greşit.

I.

se făcea că eram într-un club de hipstări, undeva la marginea unui oraş în care nu am locuit niciodată, nu ştiu cum ajunsesem acolo, nu ştiu cum mă nimerisem dintr-o dată în balonul acela de scandal legat cu aţă de macrame pe cale să se spargă, da fusesem îngrozitor de impertinentă cu barmanii ăia, nu am nici cea mai mică idee de unde şuvoiul ăla de mînie, nevoia aceea absolută de a-i doborî pe toţi la pămînt, de a le rupe capetele, de a-i face să plîngă cu lacrimi de crocodil. dar mi se întîmplă des lately. cînd nu ignor, rănesc. ca şi cum ar fi cel mai firesc lucru din lume.

oamenii ăia îşi scoseseră dintr-o dată săbiile, cuţitele, arbaletele din teacă, unul dintre ei avea chiar şi o mitralieră şi începuseră să mă vîneze prin toate cotloanele cu scopul strict să mă ucidă. mă vedeam în patru labe, ca dracu de înspăimîntată, creierul meu urlînd din răsputeri, this time it’s over, it’s really over, stupid bitch, tîrîndu-mă cu vădită dificultate pe sub mese, lovindu-mă de scaune, mai tîrziu alergînd înnebunită dintr-o încăpere în alta, rostogolindu-mă pe sub paturi, ascunzîndu-mă printre hainele Dumnezeu ştie ale cui, prin dulapuri, unghere înguste, în punctul suprarealist al poveştii, căţărîndu-mă chiar şi într-un candelabru decadent, toate aceste eforturi degeaba însă, criminalii fiind tot timpul la un pas de mine, aruncînd cu cuţite şi săbii, împuşcîndu-mă în cap de cîteva ori bune.

într-un final reuşisem să scap dintre pereţii ăia blestemaţi plini de sînge, sărisem cîteva zeci de garduri din ce în ce mai înalte decît mine, alergam înspre viaţă fără convingere, cădeam dintr-o groapă în alta, ca şi cum murisem deja de cîteva ori şi nu ar mai avut nicio importanţă. ca şi cum nu ar mai fi fost nimic de salvat în mine. şi fără. fără să respir.

la capătul drumului nepietruit era un camion, în el camionagii săi. căzusem ca o balegă lipsită de importanţă semantică în faţa lui, implorînd salvarea, bine, te scoatem noi de-aici, cal-mea-ză-te-pă-pu-şi-co, fix aşa mi-au spus,

în minutele următoare mă îngropam deznădăjduită în bancheta din spate pe care o pătasem cu tot sîngele din lume, era inevitabil, în urma mea rămîne mai mereu o pată de sînge, mai mică sau mai mare, ridicasem ochii din pămînt pregătită să-mi accept salvarea, însă numai si numai ca să-l zăresc prin oglinda retrovizoare pe şoferul de camion responsabil cu mîntuirea, masturbîndu-se cu seninătate, în cel mai limpede slow-motion pe care ochii mei puteau să-l cuprindă. ever. despre eterna fascinaţie a repulsiei numai de bine, cum s-ar zice.

II.

mai tîrziu în aceeaşi după-amiază de nicăieri mi se face un dor de Quentin de nu-l pot duce. creierul meu refuză însă orice tentativă de reconstituire a lui din memorie. cu cît uit mai mult, cu atît decad mai mult în ochii voştri, să nu vă imaginaţi că nu ştiu asta. o bună parte a vieţii mele am văzut în oameni exclusiv o sursă de hrană, micşorîndu-le astfel importanţa, răpindu-le orice tentativă de drept la replică sentimentală. o bună parte a vieţii mele m-am definit exclusiv prin forma pe care o lua uriaşa prăpastie crescîndă din mine, retezîndu-mi astfel orice urmă de aripă imaginară.  zic asta pentru că nu există niciun fel de înălţare în autopsia propriei prăbuşiri. nu poţi să fi setat şi înspăimîntat strict pe propra-ţi ratare şi să aştepţi şi să-ţi iei zborul. this is pathetic, măi Quentin, măi.

da io îl mai iubesc şi-acum de mă ia dracu. chiar şi-aşa, neputincioasă în faţa morţii propriilor mele amintiri, chiar şi-aşa, nemaiputînd să-mi amintesc nuanţele fiinţei lui. oamenii care într-un anumit punct reuşesc să construiască chiar şi-un singur perete de rezistenţă în mine, rămîn acolo- rezemaţi de el, în cur, şezînd turceşte, cu o tigară aprinsă în colţ de gură. cu o urmă de surîs în celălalt colţ.

this is it.

III.

trebuie că abstinenţa şi-a săpat nişte tranşee serioase în mine. nici bine nu reuşisem să pricep nici măcar acum de ce şoferi de camion se masturbează pe visele mele, că se făcea că eram în golf, într-o beznă de parcare, din nou părăsită, şi un individ pe la vreo cincizeci de ani, pe care nu-l văzusem niciodată pînă atunci, se trezise din senin să dea cu un par în parbrizul maşinii, vrînd să pună şi el gheara terorii pe mine, reuşindu-i din plin să mă scuture din coconul meu foarte imaginar de linişte şi pace. pe la jumătatea poveştii smulsese ambele uşi şi era la cîţiva centimetri de mine. pe la trei sfertul ei, stăteam întinsă în mijlocul unui covor. îmi depărtasem picioarele de bună-voie şi nesilită de nimeni. mă masturbam în ritmul deja familiar al şoferului de camion sub ochii gheaţă-sticlă, goliţi de orice fel de expresie ai agresorului demolator-voyeur. altceva nici nu mai ştiu cum să mă explic. dar înainte să se termine totul ţin minte, că scapasem de-acolo, vagă şi şifonată. neliniştită că întîrziasem la orele de la 7 şi abătută că-mi stătea aiurea părul. despre eterna fascinaţie a repulsiei de sine nu mai am nimic altceva de adăugat, cum s-ar zice.

în dimineaţa următoare primul lucru pe care mi l-am amintit a fost că am avut orgasm. io faţă în faţă cu spaimele mele. al doilea a fost să verific dacă nu port cămaşă de forţă, dacă nu am fost prinsă şi instituţionalizată. în lipsa mea.

apoi am rîs.

epilog:

în afară de frica aia pe care o trăieşti doar cîteva clipe în viaţă, dar care distruge ireversibil ceva în tine, scurt-circuitează totul în calea ei, mai e ceva.

mai e ceva.

pe mine dorul mă ţine în viaţă. atît. orice alt sentiment îmi pare nefiresc şi comercial.

restul e circ. şi maimuţa aceea numită luvstorycusînge înspre care vă îmbulziţi cu toţii pentru a face barem o poză.

realmente înduişător de trist.

atît.

9 comentarii

Filed under Uncategorized